Paşii vieţii m-au condus prin multe locuri, dar parcă tot mai bine m-am simţit în „Principatul” unde m-am născut, Transilvania. Voi zăbovi pe finalul acestui volum în regiunea „vechilor daci”, mai precis la Baia Mare. Era prin toamna anului 2009, când FC-ul, promovase în divizia B, cu mine pe banca suspinelor, una din frumoasele mele amintiri din cariera de antrenor. Chiar dacă echipa evolua în divizia B, vremurile erau tulburi, cu salarii neplătite de luni bune. Clubul era într-o situaţie financiară foarte grea, dar parcă în astfel de situaţii, apar şi momentele de romantism, desprinse din hazul românului generat de un context negativ.Undeva prin etapa a 7-a a turului diviziei B, seria a II-a, jucam o deplasare la FC Bihor. Deşi echipa se afla undeva pe la mijlocul clasamentului, problemele financiare se agravau, jucătorii fiind „nemâncaţi” de câteva luni. Nici bihorenii n-o duceau cu mult mai bine, dar aveau de partea lor tradiţia dată de cele 18 campionate de divizia A din ‘60 încoace. În preziua meciului, deplasarea la Oradea era pusă sub semnul întrebării, însă într-un final preşedintele clubului rezolvă cu directorul aeroportului să ne împrumute un microbus tip „WV Caravelle”, în care nu intrau mai mult de 16 persoane. Însă, delegaţia cuprindea vreo 18 jucători, 3 antrenori, un masor gurmand, care stătea pe geanta cu echipament, şi un cârciumar, Zoli Iles, la care mâncau câţiva jucători care nu erau din localitate. Tot neplătit şi el de către club pentru mesele oferite „stranierilor”. Om înalt la stat, dar şi la greutate (cred că bătea spre 150 de kg), Zoli obişnuia să ne însoţească în deplasări, dar de data aceasta fusese ceva special. Trebuia să se înghesuie undeva între două scaune (prioritate aveau jucătorii), şi nu-i era deloc uşor. Dar, nu s-a supărat. Ba din contră. Aflase că după meci echipa nu va primi masă şi se angajase ca în cazul unui rezultat pozitiv, vom opri în parcarea de la supermarketul Real, undeva la ieşire din Oradea, şi ne va cinsti cu un pui la rotisor la doi jucători, şi… o bere sau chiar două de jucător. Aşadar, iată-ne plecaţi în deplasare, înghesuiţi într-o „caravelă”, cu un număr de persoane peste capacitatea automobilului, cu un masor care dormea pe genţile cu echipament cu gândul la mâncare, şi un cârciumar care ne oferise o primă de joc, aidoma perioadei interbelice.După un drum presărat cu glume şi poveşti pescăreşti, ajungem într-un final la Oradea. Şi ca peisajul să fie complet, cine credeţi că era observatorul partidei? Prietenul nostru Iosif Vigu. Îl îmbrăţişez, la fel ca la 17 ani pe când mă promovase în prima echipă a Olimpiei, şi-mi şopteste: „Joacă totul pe cartea atacului, că ăştia-s caz de puşcărie în apărare. I-am mai observat”, îmi transmite acesta în stilu-i caracteristic. Şi reuşim să câştigăm cu 2-1 pe legendarul stadion „Iuliu Bodola”, acolo unde scriau istorie, cândva, CAO şi Crişana, cu Bodola şi Baratky printre protagonişti. A fost primul meci ca titular al tânărului Claudiu Bumba, viitor internaţional, pe care-l debutasem în etapa precedentă la numai 15 ani. După meci, îi mulţumesc lui nea Ioska Vigu pentru ideea tactică, şi-mi conduc jucătorii la caravelă. Afară o căldură ca-n „Drumul oaselor” lui Mărgelatu. Toţi jucătorii erau cu geamurile deschise şi cu braţele afară, fapt care i-a făcut pe microbiştii orădeni să exclame: „ia uite cine ne-a bătut? Şi nemâncaţi şi veniţi cu troşcoleta asta?”.Dar, fotbalul se joacă şi cu sufletul, iar noi ne grăbeam să plecăm în parcarea supermarketului, unde ne aşteptau puii la rotisor promişi de prietenul nostru, Zoli Iles, în aplauzele câtorva spectatori orădeni, cărora le arătam din degete scorul cu care se terminase partida!